Conform Economistul.ro: Finanțarea europeană: nu o pomană, ci o factură
România continuă să celebreze miliardele absorbite din Fondul de Relansare și Reziliență (PNRR), un spectacol politic recurent în care panica generată de pierderea fondurilor este transformată în argument de presiune. Această euforie, adesea lipsită de o înțelegere profundă a mecanismului, ascunde o realitate complexă: absorbția nu este un dar necondiționat, ci o plată a unei facturi cu termen stabilit de alții. Procesul de implementare a proiectelor, de la idee la asfalt, durează în medie șapte ani în România, jumătate din acest timp fiind dedicat procedurilor birocratice, avizelor și licitațiilor. Comunicarea publică tinde să comprime acest lanț complex într-o cifră triumfătoare, atribuind meritul politicienilor care apar la tăierea panglicii, în timp ce munca efectivă a funcționarilor este adesea trecută sub tăcere.
Reducerea sumelor și transformarea granturilor în credite
Planul inițial al României, estimat la aproape 29,2 miliarde de euro în 2021, a fost revizuit la 28,5 miliarde, iar documentele europene din iulie 2026 indică o nouă realitate: costul estimat a scăzut la 20,106 miliarde de euro. Din această sumă, 13,566 miliarde reprezintă granturi nerambursabile, iar restul, până la 6,541 miliarde, este împrumut care va fi rambursat cu dobândă. Această transformare a granturilor în credite reflectă incapacitatea administrației de a duce la bun sfârșit investițiile în calendarul impus de Bruxelles, eliminând proiecte din sfera contractuală. Cele aproape treizeci de miliarde, vehiculate în discursul public, au dispărut din realitatea contractuală, iar peste șase miliarde vor fi rambursate de România.
Condiționalitățile europene, o formă de dependență
Mecanismul fondurilor europene, în special PNRR, a transformat relația României cu Bruxelles-ul într-o variantă administrativă a vechii clientele. Banii vin însoțiți de jaloane, ținte, rapoarte de progres și condiționalități care depășesc simpla disciplină bugetară, afectând direct arhitectura legislativă internă. Strategia națională pentru conservarea biodiversității, elaborată pe fondul lipsei unor instrumente esențiale precum cadastru forestier complet sau agricol la zi, a fost impusă sub amenințarea pierderii unei tranșe de finanțare. Similar, legea salarizării unitare a fost transformată dintr-o discuție tehnică într-un test de loialitate față de jaloanele semnate de guverne anterioare. Niciun alt stat membru nu își vede politica internă dictată cu atâta minuțiozitate din exterior, deoarece puține state au acceptat cu atâta docilitate să transforme condiționalitățile europene în axiome morale interne.
Investiții cu impact diminuat și obiective ratate
Peste un miliard de euro a fost alocat dotării unităților de învățământ cu echipamente digitale, în ciuda scăderii populației școlare. Programul de împăduriri a pornit cu o țintă de 56.000 de hectare și 730 de milioane de euro, dar a fost redus la 18.000 de hectare cu o alocare de peste 300 de milioane, România anunțând satisfăcută depășirea obiectivului micșorat, ignorând abandonarea țintei inițiale. În sănătate, aparatura modernă ajunge adesea într-un context instituțional fragil, cu deficit de specialiști și costuri ridicate de mentenanță, întârziind beneficiul medical real. Se confundă obiectul cumpărat cu serviciul creat, tomograful devine reformă medicală, iar hectarul plantat, biruință ecologică, deși pădurea adevărată se măsoară în decenii, nu în declarații zgomotoase. Fondurile europene reprezintă un avantaj real, dar condiționalitățile europene au depășit în cazul României simpla disciplină financiară, ajungând să dicteze propriile legi și strategii. România a preferat confortul dependenței față de disciplina construirii propriei capacități, un obicei care va persista mult după ultima tranșă de fonduri.
Sursa: Economistul.ro
