Conform Descopera: Președintele Aleksandr Lukașenko, deși supus unei dependențe aproape totale de Vladimir Putin după protestele masive din 2020, caută în continuare să își mențină o anumită independență față de Kremlin, inclusiv prin evitarea implicării directe a armatei belaruse în conflictul din Ucraina. Această strategie se reflectă în încercările sale de a negocia o marjă de manevră, chiar și în contextul relațiilor cu Occidentul.
O „dictaplomacy” condiționată
Anais Marin, specialistă în Europa de Est și fost raportor special al ONU pentru drepturile omului în Belarus, descrie strategia lui Lukașenko ca pe o formă de „dictaplomacy”. Ani la rând, liderul belarus a încercat să transforme chiar și apropierea de Occident într-un instrument de negociere cu Rusia. Înainte de criza din 2020, Lukașenko putea periodic să amenințe Moscova cu o normalizare a relațiilor cu Uniunea Europeană, obținând astfel concesii economice sau politice. Marin subliniază că această tactică a funcționat în mare măsură până la evenimentele din 2020, când Lukașenko „a folosit amenințarea normalizării relațiilor cu Occidentul în primul rând pentru a șantaja Rusia”.
Izolarea post-2020 și dependența de Kremlin
Punctul de cotitură a fost reprezentat de scrutinul prezidențial din august 2020 și de reprimarea brutală a protestelor masive care au urmat. Contestarea rezultatelor electorale și violențele regimului au izolat Minskul de Occident, determinând o dependență mult mai accentuată de Kremlin. „După proteste, a rămas singur și a devenit complet dependent de Putin”, afirmă Marin. Potrivit analizei sale, după 2020, Kremlinul a demonstrat clar cine deține poziția dominantă în relația dintre cele două regimuri, pe fondul temerilor rusești legate de o eventuală revoluție în Belarus care ar putea inspira proteste pe teritoriul propriu. Marin amintește chiar că Moscova a intervenit cu angajați ai televiziunii de stat ruse la Minsk pentru a asigura continuitatea emisiunilor, după ce mai mulți jurnaliști belaruși și-au dat demisia. „Toate canalele către Occident au fost tăiate, iar pentru Lukașenko a mai rămas o singură persoană pe care să o poată suna: Putin.”
Încercări de repoziționare și sancțiuni UE
Belarus a permis Rusiei să își folosească teritoriul pentru invazia Ucrainei din februarie 2022, inclusiv pentru ofensiva inițială către Kiev, și a acceptat desfășurarea armelor nucleare rusești. Cu toate acestea, Lukașenko a evitat constant să își trimită trupele în luptă. În mai 2026, el a reiterat poziția că Belarus nu va intra în conflict decât dacă teritoriul său este atacat, deși a confirmat că Moscova și Minsk se vor apăra reciproc în cazul unei agresiuni. În iunie 2026, liderul belarus a cerut chiar un compromis între Rusia și Ucraina, susținând că nicio parte nu poate obține o victorie decisivă. În paralel, a lăsat deschisă posibilitatea unor discuții cu președintele american Donald Trump, pe fondul unei tentative limitate de apropiere între Minsk și Washington, care a inclus și eliberarea unor deținuți politici. Totuși, o astfel de repoziționare nu implică o schimbare fundamentală a orientării lui Lukașenko, analiza lui Marin avertizând că acesta nu a vizat niciodată democratizarea reală a Belarusului, ci a folosit relația cu UE ca pârghie de negociere cu Moscova. Uniunea Europeană menține sancțiuni extinse împotriva regimului de la Minsk, atât pentru represiunea internă, cât și pentru sprijinul acordat agresiunii ruse în Ucraina. Aceste măsuri, prelungite până la 28 februarie 2027, vizează 310 persoane și 46 de entități, inclusiv pe Aleksandr Lukașenko. În iulie 2026, UE a impus noi restricții legate de implicarea Belarusului în sprijinirea Rusiei, vizând bunuri care ar putea contribui la dezvoltarea capacităților militare și tehnologice ale țării.
Sursa: Descopera
