Carol Davila, figura emblematică a medicinei românești, rămâne în istorie nu doar prin contribuțiile sale în domeniul sanitar, ci și printr-o personalitate complexă și controversată. Numit în 1853 de domnitorul Barbu Știrbei șef al serviciului sanitar al armatei, Davila a lăsat o amprentă profundă asupra sistemului medical și a învățământului de profil din România. Dar, dincolo de realizările profesionale, cum era el, de fapt, ca om?
Un vizionar cu un caracter vulcanic
În 1857, Carol Davila, alături de Nicolae Kretzulescu, a fondat Școala Națională de Medicină și Farmacie, instituție care a pus bazele învățământului medical românesc. Mai târziu, în 1869, această școală a stat la originea înființării Facultății de Medicină din București, prima de acest fel din țară. Impactul lui Davila este recunoscut și astăzi, Universitatea de Medicină și Farmacie din București purtându-i numele.
Constantin Argetoianu, apropiat al familiei Davila, a oferit o perspectivă detaliată asupra personalității sale. „Davila a fost desigur un mare organizator, un mare animator, un om de o inteligență aproape genială – dar în același timp, cum se întâmplă des în asemenea cazuri, un țicnit,” scria Argetoianu în memoriile sale. Descrierile sale îl prezintă pe Davila ca pe o fire impulsivă, cu izbucniri puternice de furie.
De la farfurii sparte la amărăciunea bătrâneții
Izbucnirile sale de furie, descrise de Argetoianu, erau adesea legate de frustrările acumulate în timpul zilei. „Tată-meu îmi povestea cum sosea nebunul acasă la ora dejunului şi-şi vărsa focul pe porțelanuri ca să-și uite de necazurile pe care le adunase în cursul dimineții,” nota Argetoianu. Aceste episoade, deși intense, pareau să facă parte din viața de zi cu zi a lui Davila.
Chiar și relația cu prietenii a suferit de pe urma temperamentului său. Ana Racoviță, a doua soție a lui Davila, a reușit să mai domolească din aceste izbucniri. Cu toate acestea, spre sfârșitul vieții, doctorul francez s-a certat cu vechii prieteni, Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti, dar și cu Regele Carol I, manifestând o amărăciune profundă față de „ingratitudinea omenească”.
Un cămin încărcat de viață
Casa lui Carol Davila, situată la poalele Dealului Cotroceni din București, era un loc plin de viață, adesea descris de cei care l-au vizitat. Argetoianu descria casa ca fiind „comodă, dar umedă”. Atmosfera era animată de prezența fetelor lui, Elena și Zoe, dar și de copiii mai mult sau mai puțin legitimi ai doctorului.
Davila a murit la 24 august 1884, dar moștenirea sa a continuat să influențeze dezvoltarea României.
