Sună telefonul și, pentru o clipă, totul pare normal. Vocea de la celălalt capăt este caldă, familiară. Își amintește cum îți bei cafeaua, o glumă împărtășită cu ani în urmă, te întreabă cum ți-a fost săptămâna. Sună exact ca persoana iubită, cea care a decedat. În spatele acestei iluzii stă inteligența artificială, o tehnologie care zguduie barierele dintre viață și moarte.
Harrison, fondatorul You, Only Virtual, este pionierul unui startup din California care construiește replici digitale ale persoanelor decedate, antrenate pe baza mesajelor text, a înregistrărilor vocale și a urmelor digitale. Când mama sa, Melodi, a fost diagnosticată cu cancer în fază terminală în 2020, Harrison i-a creat o versiune digitală. O sună ocazional, spunând că l-a ajutat în timpul doliului. Însă, odată cu transformarea într-un produs, tehnologia ridică semne de întrebare legate de etică. You, Only Virtual oferă o versiune gratuită, bazată pe text, a serviciului său, cu niveluri plătite care includ apeluri vocale – transformând o legătură cu morții într-o relație de abonament.
Între alinare și exploatarea suferinței
Criticii susțin că taxarea accesului la această realitate simulată riscă comercializarea durerii, profitând de dorința oamenilor de a menține o legătură cu cei pe care i-au pierdut. Harrison a creat ceva extraordinar, dar totuși familiar. De la altarele ancestrale la medalioanele de doliu, oamenii au găsit mereu modalități de a-i ține aproape pe cei plecați.
Instrumentele se schimbă constant. Însă nevoia, nu. O fotografie păstrează o amintire, dar un robot al durerii menține interacțiunea. Răspunde, se adaptează, oferind nu doar imaginea unei persoane, ci ceva care se comportă ca și cum ar fi încă prezent. Astfel, modifică una dintre cele mai destabilizatoare condiții ale durerii: absența. „Alinarea suferinței vine din confortul de a ști că legătura pe care o aveam eu și mama nu este complet ruptă”, spune Harrison. „Disperarea nu există. Și asta, pe scurt, este mult mai bine decât nimic.”
Apariția unei piețe în expansiune
You, Only Virtual este doar una dintre numeroasele platforme care se dezvoltă în jurul acestei schimbări. HereAfter AI le permite oamenilor să înregistreze povești care pot fi consultate ulterior de către rude prin conversație. StoryFile generează avatare video interactive, create pe baza interviurilor cu persoane în viață sau recent decedate. Replika, comercializată inițial ca o platformă bazată pe inteligență artificială, are milioane de utilizatori îndoliați.
Piața se mișcă rapid. Progresele în clonarea vocii și în inteligența artificială au făcut ca aceste instrumente să fie mai ieftine, mai realiste și din ce în ce mai populare. Dezbaterea tinde să se desfășoare pe linii familiare: reconfortant sau evitant? Util sau dăunător? O punte peste durere sau o modalitate de a o depăși?
Implicațiile psihologice asupra procesului de doliu
Psihologii atrag atenția că inteligența artificială introduce un element nou. Durerea nu este simplu un sentiment prin care treci, ci modul în care creierul învață să trăiască într-o lume în care cineva a dispărut definitiv. Mary-Frances O’Connor, profesoară de psihologie clinică și psihiatrie la Universitatea din Arizona, descrie problema ca fiind una de informații contradictorii. Moartea distruge presupunerea unei „identități comune”.
„Creierul codifică o identitate comună, un «noi»”, explică O’Connor. Sistemul de memorie știe moartea, dar sistemul de atașament continuă să aștepte ca aceasta să existe. „Așadar, ori de câte ori ne dăm seama: «Oh, acele două lucruri pe care le-am stocat în creierul meu nu pot fi ambele adevărate», avem acest val de durere.”
În acest context, durerea este o formă de învățare. Roboții de durere operează la timpul prezent, nu doar evocând amintiri, ci răspunzând. „Important este dacă «versoana» te ajută să înțelegi că au dispărut – sau te ajută să-i înțelegi ca fiind veșnici”, adaugă O’Connor.
În prezent, între 7 și 10% dintre adulții afectați de doliu dezvoltă tulburare de doliu prelungit. Nikolaos Statharakos, rezident în psihiatrie la Spitalul General din Salonic, Grecia, explică că în cazul durerii prelungite mecanismul de frânare se clatină. Creierul continuă să reacționeze ca și cum pierderea tocmai s-ar fi produs. „E ca și cum procesul îngheață în timp”, spune el.
Harrison respinge ideea că tehnologia sa ar interfera cu adaptarea. El o consideră mai degrabă o abordare pragmatică. Într-o lume unde suportul pentru cei îndurerați este rar, a oferi ceva poate fi mai bine decât a nu oferi nimic.
În pofida controversei etice și a potențialelor implicații psihologice, piața tehnologiilor bazate pe inteligență artificială care promit să ușureze procesul de doliu continuă să crească.
